Angela Moldovan, despre drumul de la garajul în care a început totul la o companie care hrănește Ardealul

Acum, la 77 de ani, diminețile mele sunt mai liniștite decât au fost vreodată. Îmi torn cafeaua în ceașca mea albă, mă așez în scaunul care a ajuns, cu timpul, să ia forma trupului meu și las amintirile să curgă, una câte una. E singurul moment al zilei în care nu trebuie să susțin pe nimeni, să alin, să construiesc, să împac. Este ora mea de pace. Ora în care îmi permit, în sfârșit, să respir și să mă întorc la mine însămi și la ce-am trăit.

De câțiva ani am început să călătoresc des. Trei, uneori patru excursii pe an, toate cu prietenele mele. În câteva luni sper să ajung în Norvegia. Vreau să văd fiordurile - munți înalți, drepți, și ape care trec liniștite printre ei, croindu-și drumul în ciuda tuturor obstacolelor care le ies în cale. Poate de aceea simt chemarea lor: așa văd și familia noastră. Are momente în care se clatină, în care trece prin furtuni, dar mereu își găsește calea înainte. Poate și eu caut acolo, printre fiorduri, un fel de continuitate pe care n-o mai simt zilnic acasă.

Dacă mă întrebați de unde am prins gustul acesta pentru drumuri și pentru lume, nici eu nu știu. Dar cred că mereu am fost o femeie curajoasă. Fără curaj, nu m-aș fi aruncat alături de soțul meu într-o afacere născută din nimic, în vremuri în care nu știam dacă prindem ziua de mâine.

Am rămas mereu în spatele cortinei. Nu pentru că n-aș fi avut avut ceva de zis sau pentru că n-aș fi putut s-o fac - din contră, am avut și am zis când a fost nevoie s-o fac. Dar rolul meu a fost altul: să-mi susțin băieții. Să le creez o atmosferă care să le permită să lucreze în tihnă. Să le pun pe masă o cină caldă după o zi grea. Să-i ridic de jos când se simțeau doborâți de oboseală .

Ceea ce mulți nu știu este că, înainte să intrăm cu toții în lumea cărnii, eu am lucrat ani de zile la Sanepid CFR; am fost asistentă la Controlul Alimentelor. Acolo am învățat regulile adevărate ale meseriei: ce înseamnă curățenia, ce înseamnă aliment sigur, ce înseamnă responsabilitatea față de oamenii care mănâncă ceea ce tu produci.

Cunoștințele acelea - aparent simple, practice, uneori obositoare - au devenit cea mai mare valoare pe care am adus-o în afacerea noastră. Pentru că n-aș fi lăsat niciodată să iasă pe poartă un produs pe care nu l-aș fi dat copiilor mei.

Nu aveam birou, nu aveam funcție. Dar eram prezentă mereu - în fiecare decizie, în fiecare moment de teamă sau de speranță.

Soțul meu, Bibi, a fost primul care a visat la o afacere. Erau anii de după comunism, când piața abia se forma și noi învățam din mers, pe propria noastră piele. Totul se baza pe încercări. Pe instinct. Pe improvizat. Pe „hai să vedem dacă putem”.

În garajul acela mic, mi-l amintesc cum îmi spunea: „Să nu ne fie rușine cu ce punem pe masă.” A fost regula noastră de aur. Fără compromisuri. „Dacă nu mănânci tu din ce produci, nu merită să vinzi”, zicea mereu.

Acolo, în frigul primei ierni, am hrănit oamenii care au ridicat prima noastră fabrică. Găteam pentru ei cu aceeași grijă cu care găteam pentru familia mea. Și cred că în asta stă esența Carmangeriei Moldovan: întâi ne-am hrănit oamenii, apoi am hrănit lumea.

De aceea, când intru azi în magazine și simt mirosul acela de carne proaspătă, curată, făcută așa cum m-a învățat Bibi, simt că încă se păstrează ceva din începuturile noastre. E gustul copilăriei lui Cosmin. Gustul anilor în care munca cinstită era singura noastră monedă de schimb. Gustul Ardealului nostru simplu și cinstit.

Carmangeria Moldovan nu e doar o firmă. E a treia noastră casă. A crescut odată cu noi - cu bucuriile noastre, cu certurile noastre, cu împăcările noastre. E parte din familie, dar și parte din oraș. Din oamenii care ne trec pragul și știu că la noi găsesc calitate, corectitudine și suflet.

Apoi a venit rândul lui Cosmin, băiatul nostru. El n-a învățat meserie din cărți, ci direct din practică. Lângă tatăl lui, în fabrică, în magazine, pe drumuri. A prins tot: și munca brută, și entuziasmul, și responsabilitatea, și riscul.

Îmi amintesc cum îi străluceau ochii când vorbea despre viitor: „Mai frumos, mamă... mai mare... mai bine.” Iar eu îi spuneam mereu: „Du-te, dar nu uita de unde ai plecat.”

Între cei doi bărbați ai mei - Bibi, tradițional și atent, și Cosmin, vizionar și nerăbdător - eu eram puntea de legătură. Când se certau, știam că asta nu-i va dezbina. Conflictele lor erau productive. Așa erau ei: două forțe din care se năștea ceva bun.

Când Cosmin s-a căsătorit, am primit-o pe soția lui cu brațele deschise. Nu e ușor să intri într-o afacere de familie - regulile nu sunt scrise, dar ele există, iar presiunea e mare. Așa că am făcut ce știam mai bine: am construit punți.