Povestea Editurii Nemira, spusă de Ana Lotts‑Nicolau

Pentru cei mai mulți oameni, Nemira este o siglă pe cotorul unei cărți dragi sau o carte râvnită în librărie. Pentru mine, Nemira a fost întotdeauna „al treilea copil“ al tatălui meu, o prezență constantă, zgomotoasă și fascinantă care ne‑a locuit în casă și a mâncat la masă cu noi de când eram de‑o șchioapă. Să scrii despre o afacere de familie înseamnă, inevitabil, să scrii despre tine, pentru că granița dintre masa din bucătărie și biroul de la editură nu există niciodată cu adevărat.

Tatăl meu, Valentin Nicolau, nu a construit doar o editură - a construit un univers. În anii ’90, când totul se năștea din haos și ruinele comunismului, el, împreună cu câțiva prieteni, a avut viziunea de a aduce în România marii maeștrii ai science‑fictionului și ai suspansului. Cărți care au format generații de cititori și care zburau de pe rafturile librăriilor în anii ’90: Dune, Odiseea Spațială, Jocul lui Ender, romanele de război ale lui Sven Hassel sau cărțile Rodicăi Ojog‑Brașoveanu. Cărți care au crescut și au inspirat o nouă generație de scriitori autohtoni și fără de care peisajul literar din România ar arăta diferit acum. Am crescut înconjurată de scriitori și de editori, cu o bibliotecă alimentată constant de cele mai noi apariții de la editură. Însă, oricât de mult făceam parte din acel peisaj, din aceeași familie, nu am bănuit vreodată că destinul mă va arunca atât de curând în rolul de materfamilias, provocându‑mă să preiau o cârmă pe care o vedeam a lui.

Eu am început să lucrez la Nemira când aveam 12 ani, verile, când toți colegii mei de școală plecau în vacanțe la mare sau la bunici. Țineam locul altor colegi plecați în concediu, răspundeam la telefoane, făceam colete și duceam pachete la poștă. Părinții mei au crezut întotdeauna că munca se învață de mic și le sunt recunoscătoare pentru această lecție. Dar chiar și așa, atunci când a fost rândul meu să dau la facultate nu m‑am gândit că aș putea să lucrez în afacerea familiei, ci mi‑am dorit să‑mi croiesc propriul drum în viață.

Am plecat la Drept, ca după patru ani de muncă și două diplome de licență să‑mi dau seama că nu mi se potrivește. Am dat admitere la Medicină și, în vara lui 2011, cât așteptam să încep o nouă facultate în toamnă, am început ultima practică de vară la Nemira. Ultima practică și prima pe care o făceam în cadrul departamentului de redacție, inima editurii. Vara aceea am redescoperit ce înseamnă o editură, ce înseamnă Nemira, și a fost pentru prima oară când mi‑am dat seama că locul meu este acolo, după ani de căutări.