Povestea Grupului Petry, spusă de Endre Petry

Interviul nostru cu Katalin pentru această carte are loc în Muzeul Petry, o cameră mică, plasată între un magazin Petry și restaurantul Petry din centrul orașului Târgu Mureș - ca o inimă care unește două lumi.

Pereții sunt plini de fotografii, documente, obiecte vechi. Un arbore genealogic ocupă aproape tot peretele din dreapta: zece generații de măcelari, meșteșugari, oameni ai orașului. Trei chipuri așezate unul lângă altul - primul pictat, al doilea surprins într-o fotografie alb-negru, al treilea, într-una color, dar cu un efect alb-negru, ca să se potrivească cu portretele celorlalți doi. În liniștea încăperii, istoria e atât de vie, încât ai impresia că e aievea.

Și, stând acolo, printre strămoșii mei, m-am trezit întorcându-mă în copilărie. Înainte să existe magazine Petry, înainte de restaurante, înainte de camere frigorifice, înainte să merg la Viena în anii ’90. Înainte de tot.

M-am întors în momentul în care totul ne-a fost luat.

Comuniștii au venit într-o zi ca oricare alta și ne-au spus că trebuie să plecăm. Ne-au confiscat fabrica, clădirile, casa, pământul - tot ce construise familia mea timp de sute de ani. Nu au întrebat nimic. Nu au dat explicații. Nu ne-au lăsat timp să procesăm ce se întâmpla.

Ne-au spus doar atât: „Aveți două ore să vă pregătiți.”

Când există generații înaintea ta care au construit ceva, ai impresia că tradiția e veșnică. Dar, într-o singură după-amiază, ei au rupt această continuitate. Tot ce fusese al nostru - meserie, reputație, proprietăți, poziție - s-a evaporat ca și cum nu ar fi existat.

A urmat sărăcia. Sărăcie adevărată, nu metaforică. Patru oameni într-o singură cameră. O sobă mică. Apă rece. Lipsuri peste lipsuri. Eram copil, dar înțelegeam. În privirea tatălui meu se citea tot: rușinea nedreaptă, furia acumulată, neputința. Și mai ales durerea aceea surdă, care se transmite din priviri, nu prin cuvinte: „Am pierdut tot ce-am avut.”

Fraza asta m-a bântuit mulți ani în copilărie. A devenit, fără să-mi dau seama, combustibilul meu intern. Nu era o revoltă difuză, ci o dorință tăcută, constantă, de a repara ceva ce nu eu am distrus.

Cred că sărăcia te formează altfel. Te face să îți dorești mai mult, să nu uiți, să nu dormi pe tine, să ai un motor intern care nu se oprește nici când alții renunță. Reziliența nu vine din cărți sau conferințe - vine din încăperea aia de doisprezece metri pătrați, cu patru suflete care învață să supraviețuiască împreună.

Când a venit Revoluția din ’89, aveam deja toate motivele care mă făceau să nu vreau să mai pierd nicio zi. Așa că, în primăvara lui 1990, am decis că trebuie să învăț din nou meseria - meseria noastră, meseria familiei - pe care comunismul reușise să o distrugă în România.

După Revoluție am simțit pentru prima dată că putem clădi din nou ce fusese al nostru. Nu de unul singur. Nu există povestea „lupului singuratic” în familia Petry. Suntem fiii și nepoții unor oameni care n-au plecat niciodată singuri la drum. În primăvara lui 1990, am plecat la Viena împreună cu tatăl și fratele meu. Eu nu pot să vorbesc decât despre ce am simțit eu, dar știu sigur că în inimile lor era același amestec de durere și determinare. Intram în măcelăriile austriecilor și aveam impresia că mă uit la un viitor care ar fi trebuit să fie și al nostru, dacă istoria n-ar fi deraiat. Observam tot: modul în care aranjau vitrina, felul în care vorbeau cu clienții, curățenia impecabilă, tehnica, respectul pentru produs. Ei doi priveau în tăcere, cu aceeași sete de a recupera un drept vechi al familiei. A fost o călătorie de inițiere, nu doar de învățare.

A fost o călătorie de reconectare cu rădăcinile noastre. A fost ca și cum ne-am fi recuperat o parte din suflet.